În timp ce dezastrul umanitar din Fâșia Gaza acaparează o bună parte din atenția publicului interesat de ce se mai întâmplă în Orientul Mijlociu, au loc evoluții importante și în Liban. Guvernul de la Beirut, condus de prim-ministrul Nawaf Salam, alături de președintele Joseph Aoun, par să insiste și să ramână fermi pe poziție referitor la dezarmarea Hezbollah.
Săptămâna trecută, premierul libanez a anunțat că în urma unei ședințe a guvernului acesta a aprobat „obiectivele” unei propuneri americane care prevede că statul libanez trebuie să dețină monopol asupra posesiei de armament. Cererea Statelor Unite este ca Hezbollah să fie dezarmat până la finalul acestui an, iar Departamentul de Stat a salutat decizia Beirutului de a însărcina armata libaneză cu punerea în aplicare a acestui plan.
Gruparea libaneză nu a rămas însă pasivă, iar secretarul general al acesteia, Naim Qassem, a profitat de un cumul de evenimente simbolice pentru a susține, probabil, cel mai ferm și vehement discurs de la venirea sa la conducerea Hezbollah ca urmare a asasinării de către Israel a lui Hassan Nastallah și a succesorului său Hashem Safieddine.
Încărcătura simbolică vine pe fondul comemorării a două evenimente istorice definitorii pentru islamul șiit și pentru ideologia și retorica Hezbollah. Primul este reprezentat de cea de-a patruzecea zi de după sărbătoarea Ashura care comemorează uciderea imamului Husayn în bătălia de la Karbala din 680, iar al doilea este împlinirea a 19 ani de la victoria Hezbollah împotriva Israelului în războiul din 2006. Ambele evenimente au fost folosite de către Naim Qassem pentru a trasa paralele cu situația din prezent în care guvernul libanez, sprijinit de SUA, încearcă dezarmarea Hezbollah și impunerea unui monopol statal asupra deținerii de armament.
Prima parte a discursului a fost dedicată încheierii doliului de patruzeci de zile ținut în numele imamului Husayn. Înainte de toate, ca o paranteză, este absolut fundamentală înțelegerea importanței acestui eveniment istoric pentru șiism, în general, și pentru politicizarea acestei ramuri a islamului. Moartea profetului Mohammed a dat naștere, probabil, uneia dintre cele mai cunoscute lupte pentru putere din istoria omenirii. În lipsa unui testament, după trecerea în neființă a profetului au apărut divergențe cu privire la chestiunea succesiunii și care au dus la apariția a două tabere: susținătorii lui Abu Bakr și a urmașilor săi Umar și Uthman, și cei care l-au favorizat pe Ali ibn Abi Talib, văr și ginere al profetului Mohammed. Cei din urmă aveau să fie cunoscuți drept „shi’at Ali” (partizanii lui Ali).
Musulmanii trebuiau acum să-și aleagă pentru prima dată liderul. Aflat în Medina, Umar își declară supunerea față de Abu Bakr care este ales drept calif. Susținătorii lui Ali au acceptat acest fapt considerând că cel pe care îl susțineau a ales să nu conteste acest rezultat în scopul conservării unității islamice. Ali avea să devină calif câteva decenii mai târziu, în anul 656.
Pentru musulmanii șiiți, perioada sa a fost singurul moment din istoria islamului în care musulmanii au fost conduși de un succesor real al profetului Mohammed (cu legături de sânge). În perioada domniei sale, omeiazii (iertare dacă această traducere nu este cea corectă, dar sincer habar nu am cum se numesc în limba română), nativi din Mecca, au jucat un rol foarte important în leadershipul musulman. Ali a fost, în cele din urmă, asasinat în anul 661 de o facțiune care s-a rupt din rândul susținătorilor săi pe motivul nemulțumirii față de anumite înțelegeri încheiate cu guvernatorul militar al Damascului punând, astfel, capăt singurei perioade din istoria islamului în care musulmanii au fost conduși de un șiit.
Partizanii lui Ali au continuat să existe izolați în Kufa, Irakul de azi, și și-au concentrat atenția asupra fiilor lui Ali, Hasan și Husayn, pentru rolul de lider al comunității. Hasan a fost otrăvit de soția sa în numele guvernatorului Damascului, iar după moartea acestuia din urmă, Husayn a preluat conducerea comunității de musulmani. Guvernatorul omeiad al Irakului a ucis o parte din adepții lui Husayn și i-a forțat pe restul să se stabilească în Karbala.
Omeiazii au încercat să îl convingă pe Husayn să renunțe, iar când au înțeles că acest lucru nu se va întâmpla, au detașat mii de soldați care au masacrat în întregime grupul de susținători ai lui Husayn, acesta din urmă fiind decapitat, iar capul său a fost trimis la Damasc. Uciderea lui Husayn este comemorată azi de șiiți din întreaga lume sub numele de ‘Ashura și reprezintă de departe cel mai important eveniment în formarea ramurii șiite a islamului. Comemorarea în sine a dus la formarea unei identități religioase separate, iar în cadrul acestei comunități a luat naștere un subgrup, „tawwabun”, care voiau să moară precum Husayn. Martiriului acestuia reprezintă nucleul spiritualității și religiozității șiite până în prezent.
Întorcându-ne la discursul lui Naim Qassem și păstrând în minte aceste detalii devine evident de ce liderul Hezbollah a ales să dedice o bună parte comemorării acestor evenimente. Ele rezonează perfect cu comunitatea șiită libaneză și reprezintă instrumentul perfect pentru a trasa paralele cu situația curentă pentru a capta atenția urmăritorilor. Qassem susține că martiriul lui Husayn nu a fost „o victorie individuală ci a reprezentat renașterea unei întregi comunități” și că moartea sa a însemnat „viață pentru întreaga Ummah.” Trasând o continuitate cu evenimentele din prezent, liderul Hezbollah îl citează pe Khomeini, liderul revoluției islamice iraniene, spunând că „fiecare zi este ‘Ashura și fiecare pământ este Karbala.” Naim Qassem argumentează că „astăzi, ne construim societatea, viitorul, ne creștem fiii și ficele pe fundația lăsată de Husayn și Karbala.” Mai mult decât atât, conform acestuia, populația libaneză, în general, și cea șiită, în particular, este acum în fața unei decizii cruciale: de a fi de partea Husayn-ului zilelor noastre, întruchipat de imamul Khomeini, urmat de Khamenei, Ragheb Harb, Abbas al-Musawi și Hassan Nasrallah, „a adevărului împotriva minciunii, a eliberării Palestinei, și împotriva tiranului american și israelian, a agresiunii israeliene, și a tuturor susținătorilor lor.” Qassem continuă prin a spune că „aceasta este Karbala. Astăzi, rezistența este rodul școlii de la Karbala. Este viață pentru Ummah. Este urmarea căii imamului Husayn.”
Cea de-a doua parte a discursului său este dedicată comemorării a 19 ani de la victoria Hezbollah împotriva Israelului în 2006. Qassem descrie războiul drept o luptă dusă de către „rezistență, populație, și armată” (o triadă aproape instituționalizată în Libanul post-război civil) însă victoria a fost una divină (așa cum Nasrallah a caracterizat-o), „a rezistenței, a eliberării teritoriale, a înfrângerii Israelului, care a prevenit ocupația și care prevenit influențarea realității libaneze. Este o victorie a armatei, a populației, și a rezistenței.” În continuare, liderul Hezbollah spune că dintr-un spirit al loialității, „trebuie să spunem tare și clar: mulțumim Republicii Islamice a Iranului pentru susținerea cu fonduri, armament, capabilități și poziții mediatice și politice.” Naim Qassem leagă această victorie de cauza palestiniană spunând că în 2006 „am obținut o victorie pentru Palestina. Victoria noastră este victoria lor. A fost o victorie pentru Palestina împotriva inamicului umanității: Israelul și sponsorul său american.” Discursul este urmat de o sumedenie de alte figuri de stil și metafore menite să accentueze această idee și să poziționeze acțiunile Hezbollah în mai largul cadru al cauzei palestiniene.
În final, cea de-a treia parte a discursului lui Naim Qassem, și cea mai importantă, este dedicată eforturilor guvernului libanez de a negocia și implementa dezarmarea Hezbollah. Reacția vehementă a liderului grupării ar fi fost mult mai lipsită de impact și ușor de trecut cu vederea în lipsa simbolisticii evenimentelor menționate anterior pe care acesta le instrumentalizează pentru a construi un argument împotriva planurilor guvernamentale care să rezoneze cât mai mult cu identitatea șiită libaneză. Qassem începe prin a descrie rezistența drept „onoare, demnitate, patriotism și suveranitate” și susține că „nu putem discuta de suveranitate libaneză dacă aceasta nu este acompaniată de neclintita rezistență” care a rămas fermă pe poziție împotriva colonizării susținute de Lahad și Haddad (referindu-se la Antoine Lahad și Saad Haddad, comandanții South Lebanon Army, o miliție înființată de Israel în timpul războiului civil pentru a-i servi drept proxy în sudul Libanului), a deportării palestinienilor în Liban, și care „a format un pilon al viitoarei puteri libaneze.” Referitor la acordul de încetare a focului semnat de guvernul libanez în noiembrie 2024, liderul Hezbollah afirmă că gruparea a ajutat statul prin facilitarea detașării armatei în sudul țării și a avut răbdare timp de opt luni în care membri grupării au continuat să fie țintiți de Israel pentru că a crezut în ideea de a permite statului să se apere.
„Apoi, a venit decizia guvernului din 5 august care înlătură rezistența și privează Libanul de armament defensiv în timpul unei agresiuni.” Naim Qassem consideră că înainte de a se concentra pe dezarmarea Hezbollah, guvernul trebuia să să se asigure că prezența Israelului pe teritoriul Libanului este înlăturată însă, în schimb, „guvernul implementează ordinele americano-israeliene chiar dacă acestea vor duce la război civil și tensiuni interne.” Este pentru prima dată când liderul grupării libaneze face referire la sau amenință cu izbucnirea unui război civil dacă planul de dezarmare continuă în condițiile actuale. Mai departe, Qassem se lansează într-o critică acerbă a guvernului, acuzând liderii politici de la Beirut de faptul că sunt interesați doar în a-și proteja propriile interese cu riscul înstrăinării partenerilor naționali (vezi Doamne, Hezbollah). „Este acesta un parteneriat? Este acesta patriotism? Poate Libanul supraviețui sau fi stabil dacă unii parteneri ai națiunii îi atacă pe alții?” Acuma, aici e o cu totul altă (foarte lungă) discuție în ce măsură Hezbollah a fost partenerul statului libanez de-a lungul ultimilor 35 de ani. Long story short, în mare parte, nu a fost. „Nu vrem să interveniți, nu vrem să ne sprijiniți, nu vrem să arborați steagul eliberării sau cel al rezistenței. Tăceți din gură, stați deoparte, și lăsați-ne pe noi să ne ocupăm. La fel cum războaiele Israelului din trecut împotriva Libanului au eșuat, așa va eșua și acesta.” Ce face Naim Qassem este nimic mai puțin decât să dea definiția statului în stat. Guvernul trebuie să stea pe margine în timp ce statul paralel se ocupă de asigurarea suveranității Libanului.
Spre finalul discursului, efervescența retorică a lui Naim Qassem crește considerabil și critică, pe bună dreptate, lipsa de reacție a guvernului cu privire la declarații inflamatoare ale unor lideri israelieni cu privire la greater Israel și alte asemenea aberații. Însă apexul este atins atunci când liderul Hezbollah adresează lipsa de reacție a grupării. Acesta susține că ideea unor proteste masive a fost vehiculată însă nu a fost pusă în practică deoarece s-a considerat că încă există spațiu pentru discuții și o soluție pașnică. „Dar dacă ni se va impune, suntem pregătiți pentru o demonstrație masivă, care va acoperi întreg Libanul, care va ajunge la ambasada americană, și care va acționa în sprijinul adevărului. Însă deocamdată nu este momentul.” Continuând pe un ton ridicat, Qassem a afirmat că „rezistența nu își va preda armele atât timp cât agresiunea continuă și ocupația persistă. Vom duce o bătălie ca la Karbala, dacă este necesar, împotriva acestui proiect americano-israelian, indiferent de costuri, și suntem convinși că vom ieși victorioși.” În încheiere, secretarul general al Hezbollah pune întreaga responsabilitate în cârca guvernului pentru orice tensiuni interne vor apărea în viitor și cere acestuia să-și facă datoria de a „asigura stabilitatea, a apăra și proteja Libanul, și a nu participa în agresiunea asupra sa, a rezistenței și susținătorilor săi.”
Au existat nenumărate discuții în mass media cu privire la stadiul în care se află Hezbollah ca urmare a loviturilor devastatoare ale Israelului. Înțelegerea universal acceptată în rândul majorității comentatorilor este aceea că capabilitățile grupării au fost reduse semnificativ, unii mergând mai departe în a afirma că aceasta a fost redusă la stadiul de irelevanță. Nu sunt de acord cu astfel de concluzii și consider că este o diferență uriașă între a decima capabilitățile militare și sprijinul populației. Naim Qassem a susținut un discurs vehement care combină în mod abil simbolistica unor evenimente din trecut, extrem de importantă pentru identitatea șiiților din Liban, cu evenimentele curente, în speță, planul SUA și al Israelului de a dezarma Hezbollah și pentru a cărui implementare guvernul libanez pare să lucreze intens. Discursul lui Naim Qassem este exact tipul de discurs care are capacitatea de a mobiliza sute de mii de șiiți pe străzile Libanului. Guvernul condus de Nawaf Salam, cu orientări pro-Occidentale, este evident într-o poziție extrem de dificilă însă încercarea de a dezarma Hezbollah cu forța fără a negocia acest aspect în mod direct cu liderii grupării și fără a obține garanții cu privire la cauzele fundamentale ale existenței Hezbollah, situația poate lua o turnură catastrofală pentru Liban, în ciuda bunelor intenții ale guvernului de la Beirut.
